fără limite

Sep 17

nu ți-am spus niciodată
am atâtea păpuși matrioșcă
de deschis
și atins
ultima este prima
din spectrul culorilor
ne-nvârtim într-un carusel
pictat milimetric
pas cu pas
de timp
unde ochii nici măcar nu reușesc
să perceapă
jumătate din nuanțe
unde se aștern foi transparente
în cartea lui doi
cu povești reale
diferite
una de cealaltă
aș vrea să iei forma unui râu
cum altfel
să călătorești pe-al meu puls?
poate-ți vin idei

Advertisements

necuvinte

Aug 17

ar trebui să ne vorbim
cu necuvinte
să desfacem aripile
strânse
în timpul hibernării
mototolite
ca niște ciorne
ar trebui să vorbim cu ochii
ca motanul din Shrek
sau ca tine
când ești singur
sau ca mine
când
îmi imaginez strânsoarea
îmbrățișării
ar trebui să zbor
cu o singură aripă
ca un zmeu încurajat
de vreme
să aterizez într-un lan
cu flori
de unde părul meu va împrumuta
câteva petale
suficient pentru un subiect
care să te facă
să vorbești din nou

mă plimbam prin parc
pășeam cu grijă
peste bătăturile copacilor
tu nu erai nici în stânga nici în dreapta
mergem și locul gol
plutea ca o ramă de tablou
lângă mine
neștiind cum levitează
în lumea asta cu frunze, coji de ouă
și alte lucruri mână-n mână cu gravitația
am zâmbit
e timpul să mă opresc din mers

ascultă, mi-a zis
nu este prima oară când te las să intri

de unde?

Apr 17

noi nu suntem din această lume
altfel razele soarelui
n-ar fi hăcuit marea ca un virus
inofensiv

în zbor
pescărușii își întind aripile
atât de mult
încât gândul cuprinde două țărmuri
în același timp
ce bandit!

văd scoici, fire de nisip
vocea mării lipește secunde
în ierbarul cu clipe,
un soi de plante ce cresc în condiții aspre
mai puțin pe sol
totul s-a născut pentru a se întoarce
pe aceeași pagină
de carte vie

Ne-am întâlnit pe plajă
în timp ce fiecare construia
un castel de nisip
(în altă parte)
pentru aceasta călătorie
sau alta
(nu știu exact cum funcționează karma
sau cine a inventat timpul
și de ce omul trebuie să-și proptească existența
între patru pereți
cu acoperiș)

Soarele îmi bronzase jumătate de mână și jumătate de picior
iertînd pe sub haine o lenjerie albă,
din piele
un gest aproape la fel de incomod
ca nudismul urban,
în public

Privirile ni s-au întâlnit, rostind reciproc:
ce vânt te-a adus aici?

aveai un rucsac pe spate
un fel de cochilie de melc, în proporții reale cu trupul
doar că era transparent
tot ce era înăuntru se putea întrezări
în formă finită dar
aruncat la întâmplare
ca și cum timpul ar fi inventat chirpici
pentru case portabile
și baloane de săpun
pentru inventatorii de șampon
(în unele țări timpul se măsoară
în sticle)

pe rucsac era un abțibild cu o copie de-a ta,
de acum câteva zeci de ani
când cuvintele țâșneau
în întâmpinarea vieții,
pe un culoar întunecat
dar lunecos

Suntem doi străini care se cunosc
dintr-un alt rucsac,
cusut la mână,
pe timp de război sau pace,
nu mai țin minte,
părul și-a schimbat culoarea
de prea multe ori
pentru a înțelege sensul
grizonării
iar acum e roz

Tăcerile au comunicat în continuare
numai cu ochii și muzica din fundal
așa cum au început
Am vrut să te-ntreb dacă te-ai rătăcit
dar marea a sărutat țărmul
pentru veșnicie,
cimentînd momentul.

poezia s-a mutat pe-o altă planetă
unde cuvintele nu poartă haine
dar pășesc non-stop
pe cele mai apropiate
mijloace de transport în comun:
un voal de mătase,
o aripă de fluture în zbor,
fuiorul unui fum de țigară
aparținând tuturor fumătorilor de libertate,
un sărut matinal
și-ntotdeauna
cealaltă aripă a fluturelui
apare colorată, ca un avatar

uneori uit să citesc
în cuvinte,
privesc neputincioasă
dar surprinsă
cum anagramezi
atât de firesc
nerăbdarea,
surâsul şi dorul
din mine

învăţ să citesc în iubire,
s-o privesc în ochi
cu chemare,
iar lipsa ta rătăceşte
prin mine
ca litere prin noapte
căutînd hârtie

se sting lumini pe stradă,
doar cerul a rămas deschis
şi noi,
învăţ să citesc bucuria
iar primul cuvânt este…
TU